Crăciunul

Ce spun efectiv Matei și Luca

Dintre cele patru Evanghelii, numai două povestesc nașterea: Matei 1–2 și Luca 1–2. Marcu începe cu Botezul; Ioan, cu Cuvântul care „trup s-a făcut”, fără nicio povestire. Iată ce are fiecare, pe scurt:

Amândouă spun: Maria a zămislit fără bărbat, din Duhul Sfânt; copilul s-a născut la Betleem, în vremea lui Irod; s-a numit Iisus; a crescut la Nazaret; e din neamul lui David. Atât e comun. Restul nu se suprapune nicăieri — niciun episod din Matei nu apare în Luca și invers.

Textul românesc din 1914 are câteva amănunte de luat în seamă. La Luca 2, 7 spune că nu aveau „loc la gazdă”: grecescul katalyma înseamnă încăpere de oaspeți (același cuvânt la Luca 22, 11, pentru camera Cinei), nu han — Luca are alt cuvânt pentru han, la 10, 34. Iar la 2, 14, „între oameni bunăvoire” urmează textul bizantin (eudokia); textul critic are eudokias, „oamenilor bunăvoirii”, adică „pace oamenilor pe care El îi iubește”. De ce diferă.

Ce NU spune Biblia

• Data. Nici ziua, nici luna, nici anul. Evangheliile nu dau nicio dată, și nicio scriere creștină din primele două secole nu pretinde că o știe.
• Anotimpul. Păstorii „păzind străji de noapte” nu dovedesc nici vara, nici iarna: turmele stăteau afară în Iudeea cea mai mare parte a anului.
• Grajdul și peștera. Luca spune doar iesle. Peștera vine din Protoevanghelia lui Iacov (secolul al II-lea) și e la Iustin Martirul și Origen; grajdul e o deducție din iesle.
• Boul și asinul. Nicăieri în Evanghelii. Vin din Isaia 1, 3 („boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său”) citit profetic. În iconografie sunt deja din secolul al IV-lea (sarcofagul lui Stilicho, Milano, c. 385); în text intră abia prin Evanghelia lui Pseudo-Matei 14, secolele VII–VIII.
• Trei crai, regi, cu nume. Matei spune magi — 1914: „Maghii” — fără număr și fără rang. Trei sunt darurile; Origen, în secolul al III-lea, e primul care îi numără trei, probabil după daruri. Forme timpurii ale numelor (Bithisarea, Melichior, Gathaspa) apar într-o cronică de pe la anul 500 păstrată în traducere latină, Excerpta Latina Barbari; formele Caspar, Melchior și Baltazar se fixează între secolele VI și VIII. „Regi” vine din Psalmul 71 (72), 10 și Isaia 60, 3, citite ca profeții.
• Hangiul care refuză sfânta familie — nu există; Luca spune doar că n-aveau loc.
• Magii și păstorii împreună la iesle — sunt în Evanghelii diferite; Matei îi aduce pe magi „în casă” (2, 11), nu la iesle, și poate la mult timp după naștere, de vreme ce Irod ucide pruncii „de doi ani și mai mici”.
• Zăpada, bradul, Moșul — vezi ultima secțiune.

Două relatări care nu se potrivesc ușor

Nu doar că Matei și Luca povestesc lucruri diferite — cadrul lor e diferit. La Matei, Iosif și Maria par să locuiască la Betleem: nu vin de nicăieri, magii îi găsesc „în casă”, iar după Egipt Iosif alege Nazaretul ca loc nou, de teama lui Arhelau (2, 22–23). La Luca, locuiesc la Nazaret și ajung la Betleem numai din pricina recensământului, iar după naștere se întorc acasă liniștiți (2, 39) — fără Egipt, fără Irod ucigaș. Genealogiile diferă aproape la fiecare nume între David și Iosif: la Matei tatăl lui Iosif e Iacov, la Luca e Eli.

Armonizările există de la Tațian încoace (secolul al II-lea) și sunt posibile cu destule presupuneri. Cercetarea biblică modernă — Raymond E. Brown, în cartea de referință The Birth of the Messiah, e cel mai echilibrat ghid — le citește mai degrabă ca două tradiții independente, care au în comun un nucleu (Betleem, zămislirea din Duhul, Nazaretul, David, Irod) și pe care fiecare evanghelist l-a povestit cu mijloacele și cu scopul lui: Matei arată, cu cinci citate din proroci, că Iisus e Mesia lui Israel; Luca arată, cu recensământul împărătesc și cu cântările, că nașterea lui privește toată lumea. Că nu se potrivesc în amănunte e un fapt al textului, nu o descoperire a criticilor; de citit sunt amândouă, fiecare întreagă.

Betleem

Amândoi evangheliștii pun nașterea la Betleem, „cetatea lui David”, la vreo opt kilometri sud de Ierusalim, și amândoi o leagă de prorocia din Miheia 5, 1 (2): „Și tu, Betleeme Efrata… din tine îmi va ieși cel ce va fi stăpânitor în Israel”. Fiindcă nașterea la Betleem e cerută de profeție, iar Iisus e numit peste tot „din Nazaret”, o parte a cercetătorilor (Brown însuși, E. P. Sanders, Geza Vermes) socotesc posibil ca Betleemul să fie o afirmare teologică, iar nașterea să fi fost la Nazaret. Alții apără istoricitatea: două tradiții independente care spun același loc sunt un argument serios. Nu e o chestiune tranșată.

Locul cinstit azi e vechi: Iustin Martirul (c. 160) vorbește de o peșteră lângă Betleem, Origen (c. 248) spune că peștera e arătată vizitatorilor, iar Constantin a ridicat deasupra ei Biserica Nașterii, în anii 330 — una dintre cele mai vechi biserici din lume încă în folosință, rezidită de Iustinian în secolul al VI-lea.

Magii

Numai la Matei. Magoi însemna, în greaca vremii, preoți persani, astrologi, înțelepți ai Răsăritului — în Faptele Apostolilor 13 același cuvânt e tradus „vrăjitor”. Matei nu le spune numărul, numele, nici dacă erau regi. Că sunt trei spune întâi Origen, probabil după cele trei daruri; că sunt regi, tradiția a dedus din psalmul „regii Tarsisului și ai insulelor daruri vor aduce” (71/72, 10); numele, în forme timpurii, apar pe la anul 500; iar moaștele „celor trei crai” sunt cinstite la Köln din 1164, aduse de la Milano. Darurile au fost citite simbolic din vechime: aur pentru rege, tămâie pentru Dumnezeu, smirnă pentru cel ce va muri — lectura e la Irineu, în secolul al II-lea. În tradiția românească, „Steaua” și „Vicleimul”, jocurile de Crăciun cu magi și cu Irod, sunt teatru popular pe această scenă din Matei.

Păstorii

Numai la Luca. Sunt primii cărora li se vestește nașterea — nu preoții, nu regii, ci oameni de la marginea societății, care păzeau turmele noaptea. Alegerea e a lui Luca și e în spiritul întregii lui Evanghelii, a săracilor și a celor din urmă. Vestirea lor se încheie cu cântarea îngerilor, „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace”, care a intrat în Liturghie ca Doxologia mare. Unii au legat „turnul turmei”, Migdal Eder, din Miheia 4, 8 și Facerea 35, 21, de păstorii din Luca; e o tradiție, nu un fapt.

Steaua

Numai la Matei, și descrisă ca un lucru care „mergea înaintea lor” și „a stat deasupra” locului unde era pruncul (2, 9) — ceea ce nicio stea, planetă sau cometă nu poate face. Explicațiile astronomice sunt vechi și multe: Origen se gândea la o cometă; Kepler (De stella nova, 1606) la conjuncția lui Jupiter cu Saturn din anul 7 î.Hr.; alții la cometa lui Halley (12 î.Hr.) sau la o novă consemnată de astronomii chinezi în anul 5 î.Hr. Niciuna nu explică textul așa cum e scris, și cei mai mulți comentatori iau steaua ca semn, nu ca fenomen: Matei scrie pentru cititori care știau prorocia lui Balaam, „o stea răsare din Iacov” (Numeri 24, 17). Dacă în spatele ei stă și o observație reală, nu se poate ști.

Recensământul: problema istorică

Luca 2, 1–2: „ieșit-a poruncă de la Chesarul August să se scrie toată lumea; această scrisoare întâi s-a făcut, domnind în Siria, Chirineu” — Quirinius. Aici sunt dificultățile cele mai cunoscute ale povestirii:

• Recensământul lui Quirinius în Iudeea e bine atestat la Iosif Flaviu (Antichități XVIII, 1): a avut loc în anul 6 d.Hr., când Iudeea a trecut sub administrare romană directă, și a stârnit răscoala lui Iuda Galileeanul (pomenită și în Faptele Apostolilor 5, 37).
• Dar Irod cel Mare, în zilele căruia pun nașterea și Matei (2, 1), și Luca (1, 5), a murit în anul 4 î.Hr., după cronologia obișnuită — cu aproape zece ani înainte.
• Nu se cunoaște niciun recensământ al „întregii lumi” sub August și niciun recensământ roman care să ceară oamenilor să meargă în cetatea strămoșilor; recensămintele romane înregistrau oamenii acolo unde locuiau și aveau pământ.

Soluțiile propuse: un prim mandat al lui Quirinius în Siria, înainte de anul 4 î.Hr. (pentru care nu există dovezi; Tertulian, în jurul anului 207, spune chiar că recensământul a fost sub Sentius Saturninus, nu sub Quirinius); traducerea „acest recensământ a fost înainte ca Quirinius să fie guvernator” (gramatical forțată); sau concluzia, la care ajung cei mai mulți istorici și bibliști, Brown inclusiv, că Luca a greșit datarea, legând nașterea de un recensământ celebru de care știa. Problema e veche, e reală, și o spunem ca atare: nu afectează ce povestește Luca, ci cadrul cronologic în care a pus-o.

De unde vine 25 decembrie

Nu din Biblie și nu din primele secole. Pe la anul 200, Clement Alexandrinul (Stromate I, 21) știa de creștini care socotiseră data nașterii — și le dă: 20 mai, 19 sau 20 aprilie; niciunul nu spunea decembrie. Că Hipolit al Romei (Comentariul la Daniel IV, 23, c. 204) sau Iuliu Africanul ar fi știut de 25 decembrie s-a susținut des, și aici cercetătorii nu cad de acord: unii (Hans Förster) socotesc pasajul lui Hipolit interpolat, alții (T. C. Schmidt, 2015; Nothaft, 2013) îl apără și arată că data se poate deduce din tabelele lui Hipolit însuși. Întrebarea e deschisă.

Prima atestare sigură e Cronograful din 354, un almanah roman: în lista aniversărilor martirilor, prima intrare e „VIII kal. Ian. — s-a născut Hristos în Betleemul Iudeei”, adică 25 decembrie. Lista pare să reproducă o stare de lucruri din anul 336, de aceea 336 e dat de obicei ca dată-limită a instituirii sărbătorii la Roma. În același almanah, la aceeași zi, în calendarul civil, stă „N. Invicti” — ziua de naștere a Soarelui Neînvins — cu jocuri de circ. Din această coincidență s-a născut toată discuția.

Două teorii, cu gradul lor de certitudine:

• Teoria substituirii (Hermann Usener, 1889, și după el mai toate manualele): Biserica a așezat Nașterea peste sărbătoarea păgână a Soarelui, legată de cultul instituit de Aurelian în 274, ca s-o înlocuiască. E teoria pe care o știe toată lumea. Dar nicio sursă din secolul al IV-lea nu o spune — prima formulare explicită e o glosă anonimă, din secolul al XII-lea sau mai târziu, pe marginea unui manuscris al lui Dionisie bar Salibi — și nicio sursă nu spune că Aurelian ar fi fixat ceva pe 25 decembrie: jocurile lui erau în octombrie. Steven Hijmans a arătat, din monede, inscripții și texte, că importanța unei sărbători a Soarelui la 25 decembrie e în bună parte o construcție a secolului al XIX-lea: intrarea din Cronograf e firavă, și niciuna dintre celelalte sărbători ale Soarelui nu cade la solstițiu.
• Teoria calculului (Louis Duchesne, 1889; Thomas Talley, 1986): data a ieșit dintr-un raționament creștin. Pentru moartea lui Hristos se fixase 25 martie; o idee veche, iudaică și creștină, spunea că drepții mor în ziua în care au fost zămisliți; deci Buna Vestire la 25 martie și, nouă luni mai târziu, nașterea la 25 decembrie. Augustin, în Despre Treime IV, 5, scrie că „se crede” că Hristos a fost zămislit și a murit la 25 martie. Teoria e elegantă și are temei în felul de a gândi al vremii, dar nici ea n-are o sursă care s-o confirme direct.

Starea cercetării, cum o rezumă Nothaft (2012): cele două teorii nu mai pot fi puse ca alternative tranșante; cel mai probabil, simbolismul solstițiului (Hristos „Soarele dreptății”, Maleahi 3, 20), calculul de la 25 martie și contextul roman au lucrat împreună. Ce se poate spune sigur e atât: 25 decembrie e o dată aleasă de Biserica Romei în prima jumătate a secolului al IV-lea, pentru motive pe care sursele nu le spun.

Când apare sărbătoarea și cum s-a răspândit

În Răsărit, sărbătoarea veche a fost Epifania, 6 ianuarie, care cuprindea laolaltă nașterea, închinarea magilor și botezul — atestată sigur ca sărbătoare a Bisericii din secolul al IV-lea (Ammianus Marcellinus, 361; Egeria), cu un indiciu mai vechi la Clement, pe la 200, despre basilidienii care țineau Botezul în ianuarie. Crăciunul de 25 decembrie e un obicei roman care a fost preluat, treptat, de Bisericile răsăritene: la Constantinopol pe la 380 (Grigore de Nazianz îl predică), la Antiohia în 386 (Ioan Gură de Aur spune, într-o omilie păstrată, că sărbătoarea e acolo de mai puțin de zece ani), în Egipt în secolul al V-lea, la Ierusalim abia în al VI-lea. Biserica Armeană nu l-a preluat niciodată: ține și azi Nașterea la 6 ianuarie. Așa s-au despărțit Crăciunul și Boboteaza, iar cele douăsprezece zile dintre ele au rămas un singur răstimp de sărbătoare.

În România, Biserica Ortodoxă a trecut la calendarul îndreptat la 1 octombrie 1924, așa că Nașterea cade la 25 decembrie, ca în Apus. Bisericile care au rămas pe calendarul iulian — Rusia, Serbia, Ierusalimul, Athosul, stiliștii de la noi — țin aceeași zi de 25 decembrie, care în calendarul civil cade pe 7 ianuarie. Nu e un alt Crăciun; e aceeași dată, pe alt calendar.

Cum s-au adăugat tradițiile

• Ieslea cu figurine: Francisc de Assisi, Greccio, Crăciunul anului 1223 — o iesle vie, cu bou și asin, povestită de Toma de Celano în prima Viață a sfântului.
• Bradul: german, din secolul al XVI-lea (prima mărturie a unui brad împodobit în casă e de la Strasbourg, 1605; breslele din Riga și Tallinn pretind secolul al XV-lea, fără dovezi sigure); asociat de timpuriu cu protestanții, răspândit în secolul al XIX-lea prin curțile regale. În România intră târziu, în ultima parte a secolului al XIX-lea, pe filieră germană — tradiția îl leagă de curtea lui Carol I — și se generalizează abia în secolul XX.
• Colindele: cel mai vechi strat al Crăciunului românesc, în bună parte precreștin ca formă (urarea de la casă la casă, la solstițiu) și creștinat ca fond. Textele sunt ale tradiției orale; nu le reproducem aici.
• Moș Crăciun: figura românească veche e un personaj de legendă populară — bătrânul în a cărui gospodărie s-ar fi născut Iisus — fără legătură cu Sfântul Nicolae. Moșul cu daruri și sanie e americanul Santa Claus, descins din Sinterklaas-ul olandez, adică din Sfântul Nicolae, ajuns la noi, în orașe, pe aceeași filieră germană ca bradul, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De la sfârșitul anilor 1940 regimul comunist l-a înlocuit cu „Moș Gerilă”, după modelul sovietic, și a făcut din 25 decembrie zi de lucru; Crăciunul a redevenit sărbătoare legală după 1989.
• Cuvântul „Crăciun” e el însuși o enigmă. Dicționarele academice dau „probabil lat. creatio, -onis, «naștere»”; Ciorănescu îl socotește „de origine foarte discutată” și trece în revistă și calatio (chemarea la adunare), Christi ieiunium, crastinum; alții îl cred autohton, înrudit cu albanezul kërcú, „butuc” (Çabej). Formele din limbile vecine (bulgară, ucraineană, maghiară karácsony) sunt de obicei socotite împrumuturi din română, deși Vasmer a contestat, invocând o cronică de la Novgorod din 1143. Nicio etimologie nu e sigură.

Înaintea sărbătorii stă Postul Crăciunului, patruzeci de zile, de la 15 noiembrie; iar calendarul de pe acest site dă zilele cu dezlegare, Ajunul și sărbătorile dintre Crăciun și Bobotează.

Întrebări frecvente

Surse

• Raymond E. Brown, The Birth of the Messiah: A Commentary on the Infancy Narratives in the Gospels of Matthew and Luke, ed. a 2-a, Doubleday, 1993 (recensământul: Anexa VII)
• Thomas J. Talley, The Origins of the Liturgical Year, Pueblo, 1986 (teoria calculului; răspândirea sărbătorii)
• C. Philipp E. Nothaft, „The Origins of the Christmas Date: Some Recent Trends in Historical Research”, Church History 81:4 (2012), pp. 903–911
• Steven E. Hijmans, „Sol Invictus, the Winter Solstice, and the Origins of Christmas”, Mouseion III.3 (2003), pp. 377–398
• T. C. Schmidt, „Calculating December 25 as the Birth of Jesus in Hippolytus’ Canon and Chronicon”, Vigiliae Christianae 69 (2015), pp. 542–563; Hans Förster, Die Anfänge von Weihnachten und Epiphanias, Tübingen, 2007
• Roger Pearse, „Scriptor Syrus: the scholiast on Dionysius bar Salibi”, 2023 (glosa siriacă despre Soare)
• Brandon W. Hawk, „An Ox, an Ass, and Three Kings: A History of Apocryphal Christmas Traditions”, 2014
• Andrew McGowan, „How December 25 Became Christmas”, Bible Review 18:6 (2002)
• Cronograful din 354 (Codex-Calendar), Depositio martyrum — ediție Th. Mommsen, MGH Auct. ant. IX; text online
• Clement Alexandrinul, Stromate I, 21; Iustin Martirul, Dialogul cu Trifon 78; Origen, Contra Celsum I, 51 și Omilii la Facere XIV, 3; Irineu, Adversus haereses III, 9, 2; Augustin, De Trinitate IV, 5; Tertulian, Adversus Marcionem IV, 19
• Iosif Flaviu, Antichități iudaice XVII, 6–8 (moartea lui Irod) și XVIII, 1 (recensământul lui Quirinius)
• Protoevanghelia lui Iacov 18; Evanghelia lui Pseudo-Matei 14; Excerpta Latina Barbari (c. 500) — pentru peșteră, bou și asin, numele magilor
• Toma de Celano, Vita prima S. Francisci, 84–86 (Greccio, 1223)
• Dicționarul explicativ al limbii române (DEX 2009), Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române (DER), August Scriban (1939) — art. „Crăciun”
• Textul Evangheliilor: ediția sinodală 1914, pe acest site; textul grecesc după SBLGNT (vezi /textul-grecesc)