Sfântul Nicolae

Ce știm istoric: foarte puțin

Atât se poate spune cu temei: a existat un episcop Nicolae al Mirei, cetate din Licia (azi Demre, pe coasta de sud a Turciei), cinstit ca sfânt cel târziu din secolul al VI-lea. Datele obișnuite — născut în Patara în jurul anului 270, mort la Mira la 6 decembrie 343 — sunt tradiționale; nici anul nașterii, nici anul morții nu sunt sigure, iar sursele vechi dau pentru moarte ani diferiți.

Niciun izvor contemporan nu-l pomenește. Eusebiu de Cezareea, care a scris istoria Bisericii din vremea lui, nu-l amintește; Atanasie cel Mare, care a trăit Sinodul de la Niceea și a scris enorm despre el, nici atât. Nicolae n-a lăsat nicio scriere, iar manualele de patrologie nu-l au.

Cele mai vechi mărturii vin la două-trei secole după moartea lui, toate din Răsărit:

• Viața lui Nicolae de Sion, alt sfânt din Licia, scrisă la scurt timp după moartea acestuia (564), în a doua jumătate a secolului al VI-lea: pomenește în treacăt că Nicolae de Sion a mers la mormântul lui Nicolae de Mira. E, după Oxford Dictionary of the Christian Church, cea mai veche dovadă a cultului lui la Mira.
• Procopiu, Despre zidiri I, 6 (secolul al VI-lea): Iustinian a ridicat la Constantinopol o biserică a sfinților Prisc și Nicolae. Nu e sigur că e Nicolae al Mirei, dar e foarte probabil.
• Teodor Lectorul, în jurul anilor 510–515, îl trece într-o listă a participanților la Niceea. E prima legătură scrisă între Nicolae și sinod (vezi mai jos).
• Eustratie al Constantinopolului, pe la 583, folosește minunea celor trei generali ca argument într-un tratat despre suflet; se sprijină pe o Viață azi pierdută.
• Praxis de stratelatis, „Faptele cu generalii”, cea mai veche povestire păstrată despre el, datată de Anrich între c. 460 și 580, de obicei în secolul al VI-lea: Nicolae scapă de la moarte trei oameni osândiți pe nedrept și apoi, apărându-le în vis împăratului Constantin, trei generali.

Prima Viață completă e a lui Mihail Arhimandritul, scrisă la începutul secolului al IX-lea — la aproximativ cinci sute de ani după moartea sfântului. Charles W. Jones, medievistul care a scris istoria cultului, o socotește, împreună cu D. L. Cann, „singura relatare despre Sfântul Nicolae care ar putea conține vreun adevăr istoric”. Din ea coboară aproape tot ce se povestește azi, prin Simeon Metafrastul (secolul al X-lea) în Răsărit și prin Ioan Diaconul din Neapole (secolul al IX-lea) și Legenda aurea în Apus.

Rezumatul cinstit: Nicolae al Mirei e o figură istorică reală, cu un cult vechi și puternic — dar aproape fiecare lucru concret spus despre viața lui vine din texte scrise la secole după el.

Ce vine din tradiția Bisericii

Acestea sunt povestirile care alcătuiesc chipul lui, cu vechimea atestării fiecăreia. Că sunt vechi nu le face istorice; că nu sunt verificabile nu le face false. Sunt tradiție, și așa trebuie citite.

Povestea zestrei merită o vorbă în plus, fiindcă din ea vin darurile. Adam C. English, care i-a dedicat o carte, susține că are un sâmbure istoric; Jona Lendering a arătat că o povestire în parte asemănătoare există în Viața lui Apollonios din Tyana a lui Filostrat (VI, 39), scrisă la începutul secolului al III-lea — deși motivul fetelor vândute nu e acolo, și Lendering îl socotește unic în literatura antică. Cercetătorii nu cad de acord, și nu au cum: nu există nicio sursă mai veche decât secolul al IX-lea.

Niceea, 325: cât de sigur e că a fost acolo

Tradiția îl așază pe Nicolae printre cei 318 Părinți ai Sinodului de la Niceea, cel care a formulat Crezul. Istoric, lucrurile stau așa:

• Numele lui nu apare în niciuna dintre listele vechi ale participanților, nici la Eusebiu, nici la Atanasie, nici la vreun alt autor care a fost la sinod sau a scris despre el în secolul al IV-lea.
• Apare pentru prima oară în lista lui Teodor Lectorul, alcătuită în jurul anului 510–515, pe locul 151 — deci la aproape două secole după sinod.
• Explicațiile sunt două: fie un copist de mai târziu l-a adăugat pe un sfânt deja celebru în lista veche, fie numele a stat de la început acolo și listele mai vechi l-au pierdut. Mulți înclină spre prima (Jeremy Seal, între alții); Jona Lendering socotește prezența probabilă — dintre cele unsprezece copii medievale ale listei, numai trei îl au, dar una dintre ele e printre cele mai bune.

Oxford Dictionary of the Christian Church socotește participarea lui foarte improbabilă, tocmai fiindcă lipsește din listele timpurii ale episcopilor prezenți. E o judecată de probabilitate, nu o dovadă în contra: liste complete ale celor 318 nu există, iar un episcop al Mirei putea foarte bine să fi fost acolo. Ce se poate spune e că prezența lui nu e atestată, nu că e exclusă.

Palma dată lui Arie e altă chestiune. Povestea — Nicolae, scos din fire de ereziile lui Arie, îl pălmuiește în plin sinod, e închis și despuiat de omofor, apoi repus de Hristos și de Maica Domnului, care i se arată în temniță — e atestată abia la sfârșitul secolului al XIV-lea, la Petrus de Natalibus, la peste o mie de ani după sinod — și acolo cel lovit e „un arian” oarecare; Arie e numit abia în secolul al XVI-lea, la Damaschin Monahul. Nu e în Mihail Arhimandritul, nu e în Metafrast. Ca mărturie istorică n-are valoare; ca icoană a felului în care Biserica l-a înțeles pe Nicolae — apărător neînduplecat al dreptei credințe — e prețioasă, și așa trebuie privită. Episodul e zugrăvit în biserici ortodoxe, inclusiv în România, în ciclurile cu viața sfântului.

Ce s-a adăugat târziu

Trei lucruri pe care le crede multă lume și care nu sunt în tradiția veche:

• Cei trei copii înviați din butoi — măcelarul care îi taie și îi pune la saramură, Nicolae care îi învie. E o legendă apuseană, târzie, din Evul Mediu dezvoltat (secolele XII–XIII), probabil o răstălmăcire a celor „trei bărbați” scăpați de la moarte, deveniți trei copii; de aici și ocrotirea copiilor. Nu e în nicio sursă greacă veche.
• Palma dată lui Arie — vezi mai sus: sfârșitul secolului al XIV-lea.
• Moșul cu sania și renii — secolul al XIX-lea, în America. Mai jos.

Moaștele: Mira, Bari, Veneția — și București

În 1087, corăbieri din Bari au luat cea mai mare parte a osemintelor din biserica de la Mira, căzută de câțiva ani sub stăpânire selgiucidă, și le-au adus în orașul lor pe 9 mai; în 1089 papa Urban al II-lea a sfințit cripta și a așezat moaștele în ea, iar bazilica San Nicola a fost terminată și sfințită abia în 1197. Ce rămăsese la Mira a fost luat de o flotă venețiană în 1100 și dus la San Nicolò al Lido. Cele două orașe s-au certat secole pentru autenticitate; examinările anatomice din secolul XX au arătat că osemintele din Bari și cele din Veneția se completează, ca părți ale aceluiași schelet.

În 2017, un laborator de la Oxford (Tom Higham, Georges Kazan) a datat cu radiocarbon un fragment de os provenit din Lyon și atribuit sfântului: secolul al IV-lea. E o datare compatibilă cu tradiția, nu o dovadă — un os din secolul al IV-lea nu e, prin asta, al lui Nicolae. Tot în 2017, arheologii turci au anunțat la Demre o structură sub biserica actuală, iar în 2024 un sarcofag; nicio identificare nu e confirmată.

La București, în biserica Sfântul Gheorghe Nou, se află o mână a sfântului — mâna dreaptă, după tradiția parohiei. Racla poartă o inscripție din anul 7108 de la facerea lumii, adică 1600, cu numele lui Mihai Viteazul, al Doamnei Stanca și al fiului lor Nicolae Pătrașcu; inscripția e publicată de Academia Română în Inscripțiile medievale ale României. Orașul București, I (1965). Că racla e din 1600 e sigur; cum a ajuns mâna la Mihai — ca dar al arhiepiscopului de Bari, prin mijlocirea unui cleric grec, sau pe altă cale — e tradiție parohială, fără izvor contemporan cunoscut.

De unde vin darurile

Din povestea celor trei fete: aurul aruncat noaptea, pe fereastră, în taină. Din Evul Mediu dezvoltat (secolele XII–XIII), în Apusul catolic — mai întâi în mănăstiri și școli, apoi în case — copiii primeau daruri „de la Sfântul Nicolae” în ajunul sau în ziua de 6 decembrie, ocrotitorul școlarilor fiind el. Obiceiul s-a păstrat mai ales în Țările de Jos, în Germania, în Elveția și în Austria.

Drumul spre Moș Crăciun e olandez și american — dar nu cum se povestește de obicei. Că olandezii l-ar fi adus pe Sinterklaas la New Amsterdam e o legendă: Charles W. Jones a arătat că nu există nicio urmă a lui acolo, nici un secol după venirea englezilor; prima pomenire e din 1773, iar Santa Claus e, în bună parte, o creație a cercului lui Washington Irving și al New-York Historical Society (1809–1810), care și-au luat sfântul din tradiția olandeză ca emblemă a orașului. Numele s-a tocit în Santa Claus; poemul A Visit from St. Nicholas (1823, atribuit lui Clement Clarke Moore) i-a dat sania, renii și hornul, iar desenatorul Thomas Nast, din 1863 încoace, i-a dat chipul. Reclamele Coca-Cola ale lui Haddon Sundblom (din 1931) au fixat imaginea, dar n-au inventat-o: Moșul în roșu e cu decenii mai vechi. Astfel, episcopul din Licia a ajuns, pe două căi diferite, și Moș Nicolae de pe 6 decembrie, și Moș Crăciun de pe 25.

În România, obiceiul ghetuțelor lustruite puse la ușă în seara de 5 decembrie — cu dulciuri pentru cei cuminți și nuielușă pentru ceilalți — e de dată relativ recentă, orășenesc, intrat cel mai probabil pe filieră central-europeană prin Transilvania și Banat și răspândit în secolul XX — pentru el nu avem un izvor etnografic datat, și o spunem. Tradiția populară românească veche a Sfântului Nicolae e alta: e ziua dezlegării la pește din Postul Crăciunului, ziua de la care, se spune, „Sfântul Nicolae își scutură barba” și începe iarna.

Sfântul Nicolae și Moș Nicolae

Sunt același nume și două figuri diferite. Sfântul Nicolae e episcopul din calendar: ierarh, făcător de minuni, apărător al celor nedreptățiți, ocrotitor al corăbierilor și al copiilor, pomenit la 6 decembrie cu slujbă și, în Bisericile slave, și la 9 mai, pentru mutarea moaștelor. Moș Nicolae e personajul darurilor: o înfățișare populară a aceluiași sfânt, cu ghetuțe și nuielușă, fără slujbă și fără icoană. Biserica nu l-a combătut; l-a lăsat să fie ce e, o întrupare domestică a generozității din povestea zestrei. Confuzia apare doar când Moșul e luat drept toată povestea, și sfântul drept un pretext al lui.

De ce 6 decembrie

Pentru că e, după tradiție, ziua morții lui — și sfinții se pomenesc în ziua trecerii, nu a nașterii. Anul nu e sigur (343 e cel obișnuit; sursele dau și alți ani), ziua e constantă în toate calendarele vechi, răsăritene și apusene. În calendarul ortodox român ziua e trecută ca Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei; cade totdeauna în Postul Crăciunului, cu dezlegare la pește, și e sărbătoare cu cruce roșie. A doua pomenire, 9 mai, e ziua sosirii moaștelor la Bari, ținută de Bisericile slave (ruși, sârbi, bulgari) și, în Apus, local, la Bari; calendarul ortodox român n-o are.

Nicolae e printre sfinții cu cele mai multe biserici din Răsărit: ocrotitor al Rusiei, al Greciei, al marinarilor și al copiilor. În România, sute de biserici îi poartă hramul, iar numele Nicolae a fost, timp de secole, printre cele mai răspândite nume de botez.

Întrebări frecvente

Surse

• F. L. Cross, E. A. Livingstone (ed.), The Oxford Dictionary of the Christian Church, art. „Nicholas, St”
• Charles W. Jones, Saint Nicholas of Myra, Bari, and Manhattan: Biography of a Legend, University of Chicago Press, 1978
• Jeremy Seal, Nicholas: The Epic Journey from Saint to Santa Claus, Bloomsbury, 2005
• Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus: The True Life and Trials of Nicholas of Myra, Baylor University Press, 2012
• Gerardo Cioffari, San Nicola nelle fonti letterarie dal V all’VIII secolo, Bari, 1987
• Gustav Anrich, Hagios Nikolaos. Der heilige Nikolaos in der griechischen Kirche, 2 vol., Leipzig–Berlin, 1913–1917 — ediția surselor grecești
• Roger Pearse, „Ancient literary sources for St Nicholas of Myra” (inventar al surselor, cu trimiteri la Anrich)
• Mihail Arhimandritul, Viața Sfântului Nicolae (Vita per Michaelem), trad. engl. J. Quinn, Wheeler (2010)
• Jona Lendering, „Nicholas of Myra”, Livius.org (pentru listele de la Niceea și paralela cu Filostrat VI, 39)
• Roger Pearse, „Did St Nicholas of Myra punch Arius at the Council of Nicaea?”, 2015 (prima atestare a legendei palmei: Petrus de Natalibus, sf. sec. XIV)
• Charles W. Jones, „Knickerbocker Santa Claus”, New-York Historical Society Quarterly 38:4 (1954), pp. 357–383 (Santa Claus nu vine din New Amsterdam)
• University of Oxford, „Could ancient bones suggest Santa was real?”, 6 decembrie 2017 (datarea cu radiocarbon)
• Parohia Sfântul Gheorghe Nou, „Mâna Sfântului Ierarh Nicolae din inima Bucureștilor”, cu Inscripțiile medievale ale României. Orașul București, I (Ed. Academiei, 1965)
• Procopiu, De aedificiis I, 6 (biserica Sfinților Prisc și Nicolae)